Bolero la Stuf in Vama

In urma cu ceva ani, la final de vara, am hotarat sa imi insotesc prietenii la mare. Ma refaceam dupa o perioada foarte urata, perioada pe care mi-o creasem singura din cauza prea multor ganduri. Imi dadeam seama ca sunt mai bine decat in urma cu sase luni, dar nu am plecat cu inima plina de entuziasm. Totusi mergeam in Vama – locul minunat unde orice e posibil si toata lumea e foarte prietenoasa. Mai ceva ca intr-un sitcom american, iar eu nu aveam chef de nimeni.

Nu exista data in care sa fiu la Expirat si sa nu revad cel putin o persoana de care uitasem complet ca exista. De data asta m-am intalnit cu un fost coleg de facultate, pe care nu-l mai vazusem de ani buni. Dupa primele 15 minute stanjenitoare obligatorii ajungem sa ne relaxam si sa vorbim ca doi vechi prieteni care impartisera aceleasi cursuri si aceleasi teme. Fie vorba intre noi, in facultatea nu prea avusesem treaba unul cu celalalt, dar cararile noastre se incrucisasera in cateva circumstante adiacente.

Pana dimineata am tinut-o in acelasi ritm: dans, shot, dans, shot, dans, shot, shot, shot… Si de la capat. Parca era cadenta de vals (sau poate nu, ce stiu eu… cu picioarele mele stangi pot sa dansez numai 2 step). El se minuna de cat beau, eu ii povesteam de shoturile atomice, reteta proprie; el aducea vorba de vreun profesor; eu dadeam vina pe shoturile atomice ca mi-am pierdut memoria. (Analizand acum la rece am o plaja foarte mica de subiecte de conversatie – shoturi)

Cu putin timp inainte de a rasari soarele, imi spune de traditia lui de a merge la Stuf sa asculte Bolero si ma intreaba daca vreau sa il insotesc. Dah! Normal! Deja imi selectam mental rochia de mireasa si imi botezam copiii (Renesme si Adolf). Doar asa face orice fata de varsta mea care se respecta. Adevarul e ca la acel moment imi doream cu incapatanare sa nu ma casatoresc NICIODATA si nici nu voiam o familie EVER. Nu e de mine, nu imi trebuie, prea mare bataie de cap. Dar tipul incepuse sa ma atraga, asa ca am acceptat sa il urmez.

Ne-am asezat pe nisip unul langa celalalt, foarte aproape de mare. Am inceput sa vorbim despre tot si nimic, pana in momentul in care a rasarit soarele si amandoi am amutit. Era atat de frig incat tremuram din toate incheieturile si il simteam si pe el tremurand langa mine. Cum nu am fost prietena buna cu Austen si nici nu am baut cot la cot cu Fitzgerald, nu o sa incerc sa descriu cat de bine s-a potrivit muzica cu soarele, cu marea si mai ales cu baiatul de langa mine. Nu stiu daca si el simtea la fel ca mine si nici nu m-a interesat atunci. Conta numai cum primeam prin toti porii asigurarea ca viata este frumoasa si nu trebuie sa ma dau batuta. Nu as putea sa exprim tot ce am simtit atunci si doar as maltrata una dintre cele mai dragi amintiri daca as incerca mai mult. Asa ca ma opresc doar la aceste descrieri succinte.

Ne-am despartit abia cand amandoi inghetaseram bocna, constienta ca nu o sa ne mai intalnim niciodata in ipostaza asta. Vama si Bolero ne-au unit in seara aia, iar acest context nu va putea fi recreat. El s-a dus sa doarma in cortul lui de vamaiot, iar eu am alergat pana la hotel sa ma incalzesc in camera de pitzi de Mamaia.

In acea dimineata s-a nascut o traditie: de fiecare data cand merg in Vama stau pana dimineata, vad rasaritul la Stuf si mereu sunt langa Bolero. Bineinteles ca dupa ce a aflat ca i-am furat ideea a vrut sa ii platesc drepturi de autor. Asa ca fiecare rasarit in Vama se plateste, o data pe an, in shoturi.

2 comments on “Bolero la Stuf in VamaAdd yours →

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *